Sunt zile si zile.
Zile di Sarli, albastre, senine, cu iluzii, vise, multi nori pe care plutesti, in care coregrafia tipica este saltul cu diferite variatiuni.
Zile D'Arienzo, rosii, smechere, jucause, shucare, in care figura de baza e luatul peste picior.
Urmeaza zilele de milonga Canaro, verzi, intense, stralucitoare, luxuriante, in care viteza miscarii relativizeaza toate cele: bucurii, griji, dureri, fericiri, lasand loc doar emotiei prezente.
Apoi, zilele de vals De Angelis, galbene, calde, linistite, in care dansul sfideaza gravitatia.
Zile D'Agostino, albe, curate, translucide, de inceput de iarna, cu picioare pe pamant si sufletul in aer.
Si sunt alte zile, ca cea de azi, Pugliese. Maro, cu picioare de plumb, ora de dinaintea furtunii, miscare lenta, densa, ca mersul prin apa, deja vu-uri, deja vecu-uri, fara certitudini, vin rosu sec, gusturi puternice, simple, arome intense, imagine cu pescarii care pentru a-si descalci plasele incurcate, nu trag de ele, pentru ca risca ruperea, ci le lasa sa se destinda.
